Dupa-amiaza unui tortionar (2001)
English title: The Afternoon Of A Torturer
Regia Lucian Pintilie
In rolurile principaleGheorghe Dinica, Radu Beligan
Gen Drama
Premiera in Romania 17.05.2002
Produs de Filmex, Studioul de creatie cinem. al Ministerului Culturii
“Sursa literară a filmului este cartea Drumul Damascului, semnată de Doina Jela şi publicată în 1999 la Editura Humanitas. Volumul a fost redactat ca o amplă discuţie la faţa locului, la domiciliul lui Franţ Ţandără, de la marginea oraşului Giurgiu, unul dintre cei mai odioşi torţionari ai regimului comunist din România. Deşi este un documentar-reportaj care se referă la un caz real, pe genericul filmului lucrarea este numită „roman”. „Eroarea”, care putea fi uşor corectată printr-un simplu procedeu tehnic, este extrem de gravă, deoarece strecoară în inconştientul spectatorului falsa impresie că în film, ca şi în carte, nu este vorba despre un personaj şi fapte reale, că ceea ce este ecranizat ţine, cu alte cuvinte, de pura ficţiune. „Eroarea” despre care vorbim are implicaţi negative pe multiple planuri – moral, politic şi ideologic. Cu toate că filmul se vrea o lucrare de ficţiune, prin importanţa istorică a faptelor evocate el nu poate recurge la derogări de la adevăr, la omisiuni, la selecţiuni tendenţioase sau mistificări după cum procedează realmente autorul.”
“Prima secvenţă, ......, ni-i prezintă pe Profesor (Radu Beligan), fost deţinut politic, şi pe o tânără ziaristă (Ioana Ana Macarie).
Cei doi se deplasează cu un tren navetă pe distanţa Bucureşti – Giurgiu pentru a înregistra confesiunea fostului torţionar.
Pe tot parcursul drumului, Profesorul îşi asaltează partenera – total absentă – cu diverse cunoştinţe din domeniile fizicii, astronomiei şi religiei („În univers nu există nimic fără cauză… Toate fenomenele vizibile şi invizibile sunt supuse aceluiaşi principiu, al cauzalităţii… Lumea este plină de miracole pe care mintea noastră nu le mai înregistrează… Quarkul este cărămida fundamentală a creaţiei ş.a.m.d).
Desenează, apoi, două triunghiuri pe praful geamului, specificând că în centrul triunghiului superior (desemnând lumea spirituală) se află divinitatea. Interpretarea lui Beligan este una ştearsă, uşor caricaturală, amintind de Agamiţă Dandanache. Rolul, neconvingător estetic, ca, de altfel, şi alegerea unui apropiat al puterii comuniste, fost membru al C.C. al P.C.R. pentru această interpretare, compromit ideea de fost deţinut politic.
Pe fostul torţionar, Profesorul îl recomandă cu simpatie, chiar cu căldură, ca pe un vechi prieten, sugerând o discutabilă complicitate între călău şi victimă, bagatelizând, totodată, o reală tragedie şi adormind memoria.
Franţ Ţandără este prezentat ca având o ocupaţie ancestrală (albinăritul), prilej pentru Profesor de a-i minimaliza responsabilitatea, de a-l împodobi cu o nemeritată aură mitologică („Omul acesta practică o profesie ancestrală, albinăritul… El nu se lasă, experimentează”).
Însuşi regizorul sugerează că Franţ Ţandără ar fi mai degrabă un caz patologic decât produsul şi unealta unui regim criminal. Ziarista nu depăşeşte nivelul amatorismului, de studentă la o facultate particulară, aflată în practică.
Plictiseala şi dezinteresul sunt ale interpretei, iar nu ale personajului. Aceleaşi consideraţii sunt valabile şi pentru senilitatea şi abulia Profesorului.
În rolul fostului torţionar, a fost distribuit Gheorghe Dinică.
Dialogul cu ziarista, început în casă, se desfăşoară şi se încheie în faţa aşa-zisei ferme, la o masă, prompt împrospătată cu fructe şi sucuri de către nevasta lui Franţ (Coca Bloos).
Franţ Ţandără este dispus să ofere amănunte privind viaţa lui de familie, povesteşte cu plăcere, începând cu perioada copilăriei.
Până în 1944, a fost copil de trupă la regimentul 5 Infanterie din Giurgiu. Când acesta s-a desfiinţat, a început să vagabondeze prin zona Gării de Nord, după care a cochetat cu comunişti, după cum el însuşi mărturiseşte („M-am făcut bolşevic”) şi după cum i se dusese vestea („Du-te la partidu’ tău!”).
Călăul pare a fi generos cu propriile sale amintiri, devenind brusc sentimentalist („Dacă îmi pare rău de ceva, e de o fetiţă… E moartă… O spălam , o pieptănam. Începusem să o îndrăgesc.. Avea tata o soră, cam infirmă, mică, mică de tot. O răţuşcă. Toată ziua tricota cu mâinile alea mici… Am crezut c-a murit de infarct, dar n-a murit”).
Dintr-o dată, devine surprinzător de lucid şi exact în relatări: „Eu am omorât-o… La ungherul acela, acolo l-am pocnit cu toporul în cap” (pe tatăl său, n.n.).
Contradictoriu şi imprevizibil, când vorbeşte despre unicul său fiu redevine sentimentalist, îl podidesc lacrimile: „I-am dat tot şi-i dau tot, numai să nu moară… De la 19 ani e bolnav de ciroză… Este păcatul meu, pe care îl trag”.
Iar despre sine, cu siguranţa că a înţeles totul la timp, conturează un portret tot atât de controversat: „Eu sunt apicultor, doamnă, şi zidar… Eu am ieşit de la psihiatru acum 35 de ani… Statul acesta e un stat de hoţi… N-am plătit nici un ban… Eu am furat.. Şi la garsonieră, la Giurgiu, am făcut la fel… fur tot… dacă e boi….
Eu n-am nici paşaport… Eu am avut ghinion. Nu ştiu limbi străine… nu aveam talent. Şi am rămas în ţară”.
O altă gravă eroare (involuntară?) pe care o comite autorul filmului constă în reproducerea unei replici generatoare de confuzie: „Aş minţi să spun că s-au făcut presiuni asupra mea… Nu eram obligaţi. Eu am făcut. Asta spun şi în faţa lui Dumnezeu”.
Făcându-se că nu aude, schimbând vorba sau tăcând, el face totuşi dezvălui cutremurătoare. Dar reticente şi disparate, insuficient sau deloc speculate artistic („Că am răutate, să ştiţi… s-au umflat testiculele, s-au înnegrit, s-au umflat extraordinar… dar plămânii se desfăcea. Ei scuipa sânge şi murea… N-am rezistat decât trei luni…
M-am eliberat de-acolo în vara lu’ 55… Mă căutau acasă, să lichideze pe unul, pe altul…
Nu am devenit mai milos. Am devenit slab de nervi. Nu mai suport să văd sânge”).
Despre regimul intolerant, totalitar, ca majoritatea românilor de astăzi, în această falsă perioadă de tranziţie (de fapt – a haosului generalizat, ca instrument de manipulare), dezvoltă opinii nostalgice: „Ce, n-am trăit bine în comunism? Nu ne-am descurcat?”.
Uneori are efuziuni paterne („ia uite, a adormit, săracu’) – privindu-l pe Profesor), iar alteori pare bântuit de regrete, de dorinţa de a ispăşi („Eu cred că toţi care au făcut ca mine visează la fel. Visuri rele… Vreau să fiu judecat de tineri, să n-aibă mai mult de 30 de ani… Să fac un bine, că destul rău am făcut”)”.
Mircea Dumitrescu
“In haosul istoriei sale spuse si nespuse, scrise si nescrise, romania nu si-a asumat si dezvaluit inca in mod complet si coerent crimele perioadei comuniste, si nici nu a creat inca o literatura sau o cinematografie care sa o reflecte in mode adecvat. Ultimii ani au dus la aparitia unor creatii care incearca sa depaseasca nivelul reportajului si sa recupereze perioada nu numai in mod informativ dar si in mod spiritual. Este fireasca angajarea in acest curent a unui creator de talia lui Lucian Pintilie, unul dintre regizorii romani de teatru si film cei mai cunoscuti in lume si autorul 'Reconstituirii' - diamant singuratic in peisajul cinematografiei romanesti, capodopera a cinematografiei rezistentei anti-comuniste din Europa de Est, film aproape total necunoscut in occident.Scena de deschidere a filmului se petrece intr-un vagon de tren punand personajele in contextul mozaicului lumii romanesti de astazi - indiferenta, vulgara, superficiala. Pe fondalul ei Profesorul jucat de marele Beligan, filozofeaza pe marginea vietii reale si a spatiului spiritual, reprezentate grafic ca doua triunghiuri legate in echilibruinstabil, si desenate pe fereasta murdara a vagonului. Trenul se opreste. Un fel de stop cadru. In triunghiul incremenit precar al spiritului apare ca prin ceata o figura de pensionar a anilor tranzitiei, jucata de Dinica. Tortionarul.Cele patru personaje ale filmului - Profesorul, Tortionarul, tanara Ziarista care incearca sa recupereze pe media nefiabila a benzii magnetice ororile memoriei si nevasta Oarba a Tortionarului se misca precum niste personaje de teatru, vorbesc fara a comunica in real, cam, ca intr-o piesa de Beckett. In jurul lor lumea reala si lumeaimaginara a personajelor principale se amesteca int-un univers caruia nu-i poti determina clar frontierele. Cadrul cuprinde reprezentarile idealizate ale mintii Profesorului, el insusi o victima a timpurilor, dar despre a carui drama nu aflam nimic, caci si-a creat o sfera de aparare prin reprezentari ale picturilor lui Van Gogh si idealizarea meseriei de apicultor a Tortionarului. In acest decor se misca personajele copilariei si adolescentei Tortionarului, martori muti ai originilor ororii.Cum ne parvin noua, celor ce vizionam filmul imaginea si detaliile ororii? Stilul ales de Pintilie aduce cu cel al filmelor documentare despre Holocaust. Precum in 'Shoah' a lui Lanzman, o voce din off in mare parte a timpului reda in cuvinte ceea ce nu se poate spune incuvinte, in timp ce aparatul de filmat incearca sa confrunte oroarea si inimaginabilul cu realitatea. Deosebirea este ca in filmul lui Pintilie monologul apartine calaului, si nu victimelor sale. De ce calaul vorbeste si victima tace? Este aceasta o incercare de absolvire prin martusire? Reactia celor care asculta marturia pare a fi ca si in cazul multora dintre cei care aud relatari despre Holocaust sau Gulag incredulitate. Dar ce inseamna aceasta incredulitate? neputinta de a cuprinde cu mintea raul, sau poate refuzul unei societati intregi de a-si asuma greselile?O enigma ramine de-a lungul filmului personajul Oarbei. Ce legatura are ea cu povestea vietii Tortionarului? Este poate o parte din ea, poate chiar cum ni se sugereaza unul dintre peronajele active ale dramei, alegand sau alagandu-i-se orbirea ca simbol al inchiderii in refuzul de a comunica, a-l incercarii de a se ingropa in uitare? Scena care ramine insa inscrisa in memorie este cea in care Tortionarul se confrunta cu o multime de fanatici, manipulati de fostii securisti mobilizati in a-l face sa taca pe cel care incearca sa marturiseasca pentru a-si gasi linistea. Este o gramada de adolescenti, violenti si vulgari, in drum spre un meci international, agitand steaguri tricolore si scandand lozinci jumatate patriotarde,jumatate agresive. O fantasma a trecutului sau un avertisment despre o posibila Romanie de maine? Scena aceasta pare sa inchida un cerc. 33 de ani de la finalul din 'Reconstituirea' Pintilie pare sa vrea sa avertizeze ca pericolul linch-ului fizic sau moral mai planeaza incaasupra societatii romanesti.”
Dan Romascanu
“Dupa amiaza unui tortionar-este un film pe care cu siguranta l-ati ratat ca si mine la vremea respectiva pentru ca a rulat numai 1 sau 2 saptamani. Este un film greu digerabil dar necesar despre compromis si liber arbitru. Liberul arbitru iti poate dicta totusi in final si sa recunosti ca ai gresit capital candva. Este un film care arata un sistem. Uneori un sistem organic respinge acea parte pe care nu o mai recunoaste si o ataca prin anticorpi ”
N.A.
Mai baieti…sa ne intelegem…ce e art-nouveau si ce nu? Putina vopsea mov pe pereti alaturi de vopsea aurie, draperii mov, o pictura murala cu planta magica, scaune tapitate cu piele neagra si putina tabla aplicata pe pereti nu e nici pe departe art-nouveau. Eu cand zic art-nouveau ma gandesc instantaneu la capitala acestui curent si a Belgiei totodata, Bruxelles.
In ceea ce priveste decorarea interioara, laborioasa pana la dementa, specifica art-nouveau-ului redau exemple semnificative:
Concluzie: Apreciez putin mov in toate ca o declaratie publica si sincera din partea unei femei insa la art-nouveau mai este mult de lucrat.
